Notiuni teoretice despre Herpes Virus

1. Definiţie.

Herpesul simplex este o viroză cutaneo-mucoasă, provocată de virusul herpetic uman (HHV), numit și Herpes Simplex Virus (HSV), care afectează predominant zona oro-facială (tipul 1), respectiv zona uro-genitală (tipul 2), având o evoluție cronică, persistentă, cu multiple reactivări și remisii de-a lungul vieții.

1. Etiopatogenie.

Contaminarea cu acest virus se poate produce într-un diapazon mare de vârstă: a) începând cu luna a 6 de viaţă (când copilul pierde anticorpii materni) pentru HSV-tipul 1; b) începând cu debutul vieții sexuale (istoric pozitiv pentru boli venerice, număr mare de parteneri sexuali) pentru HSV-tipul 2. După primoinfecție, care mai des derulează asimptomatic, virusul se cantonează în ganglionii senzitivi regionali, unde rămâne în stare latentă. Sub influența unor factori, acesta se reactivează, producându-se o replicare virală, urmată de recurență. Infecţiile virale sunt un barometru al sănătăţii, în general, şi al sistemului imun, în particular, recurenţele herpesului simplex semnalizând, de obicei, prezenţa altor afecţiuni intercurente sau dereglări de fond.

1. Tablou clinic.

Sub aspect clinic, există un polimorfism lezional: eritem, vezicule grupate, cruste seroase, eroziuni policiclice, iar în formele mai grave, în special la imunocompromişi – ulcerații, cruste masive (imaginea alăturată mai sus), limfadenopatie regională. Semnele subiective principale: senzația de arsură, prurit şi durere locală. Uneori, evoluţia poate fi discretă, infraclinică. Cele mai importante forme clinice sunt: herpesul oro-facial (labialis, bucalis, nasalis, facialis, ophthalmicus) și herpesul genital (la femei: mucoasa labiilor mari şi mici, mucoasa vaginului; la bărbaţi: glandul penian şi foiţa internă a prepuţiului). La nivelul degetelor, virusul herpetic poate determina panariţiu (imaginea alăturată ma jos). De obicei, acesta este o complicaţie a herpesului primar, oral sau genital. Abordarea chirurgicală este contraindicată, pentru ca poate favoriza diseminarea virusului şi exacerbarea bolii.

La atopici, virusul poate determina suprainfectări herpetice, cu tablou clinic manifest şi stare generală alterată (imaginea alăturată mai jos), iar la nou-născuţi poate fi observat herpesul neonatal intrapartum (la trecerea fătului prin canalul cervical). Cele mai grave complicații: encefalita herpetică și sepsisul.

In afara formelor clinice de primo-infectie herpetica, se cunosc si forme grave care apar la persoanele imunosupresate. Astfel, acest virus determina la persoanele imunosupresate, o infectie severa cu leziuni cutaneo-mucoase, necrotice, extinse cu tendinta la generalizare, insotite de hepatita fulminanta, meningoencefalita.

1. Diagnostic.

Diagnosticul herpesului simplex se bazează pe tabloul clinic specific plus, la necesitate, diverse investigații: a) virusologice (evidenţierea particulelor virale prin microscopie electronică, evidenţierea virusului în culturi celulare, evidenţierea Ag virale cu Ac monoclonali, evidenţierea ADN prin hibridare moleculară); b) serologice (evidenţierea Ac IgM şi IgG prin reacţii specifice şi nespecifice); c) histopatologice sau citodiagnosticul.

Frecvent sunt intalnite recidivele. Acestea pot fi declansate de infectii generale, medicamente imunosupresante, tulburari digestive, traumatisme, oboseala, stres, menstruatie.

Herpesul reurrent prezinta urmatoarele caracteristici:

• Numarul leziunilor este mai mic
• Durata de eliminare a virusului este mai scurta( in medie 4 zile)
• Leziunile se vindeca mai repede ( in medie 10 zile)
• Simptomele generale sunt foarte rare, ca de altfel si adenopatia regionala
• Localizarea cea mai frecventa este la nivelul buzelor si regiunea genitala.

1. Tratament.

Scopul unui tratament antiviral constă nu atât în eradicarea infecţiei, cât în limitarea acesteia, prevenirea complicaţiilor şi minimalizarea recidivelor. Tratamentul herpesului simplex cuprinde:

a) medicația etiotropă (binevenită atât în formele acute, cât şi în cele cronice de boală, de preferinţă în faza de replicare a virusului – începând cu primele 24-48 ore de la debutul erupției) – antivirale (aciclovir, valaciclovir, famciclovir, foscarnet);

b) medicația patogenică (doar în formele cronice, în recurențe) – imunoterapie specifică (imunoglobuline antiherpetice, vaccinuri antiherpetice) și nespecifică (cicloferon, viferon, imunofan);

c) medicația topică – coloranți anilinici, antiseptice, antivirale;

d) vitaminoterapie, in vederea cresterii imunitatii;

e) imunoglobuline specific, antiherpertice, imunomodulatoare nespecifice( Isoprinosina, Baraka; levamisole) sau vaccinuri antiherpetice.

In concluzie, putem spune ca la ora actuala exista medicatie eficace si bine tolerata in infectia herpetica.